ALEARGĂ CA UN CAMPION

Rugăciunea şi biruința

Există o legătură de netăgăduit între viața de rugăciune și viața de biruință creștină. Dacă cineva ar dori să facă o încursiune în istoria bisericii, ar descoperi că faimoșii oameni ai credinței au fost bărbați și femei ai rugăciunii. Dacă am călători în timp și ne-am opri asupra bisericii Noului Testament, am găsi un mic grup format din pescari, vameși, îndoielnici și evrei obișnuiți – urmași ai lui Isus care întorceau Imperiul Roman cu susul în jos. Ei uimeau lumea prin faptul că stăteau într-o liniște smerită în prezența lui Dumnezeu. Ei erau oameni ai rugăciunii. Aceasta a fost una dintre caracteristicile puternice ale bisericii ilustrate în Faptele Apostolilor.

Dar nu doar biserica zilelor noastre și creștinii primului secol au găsit biruința prin rugăciune. Chiar și liderii evrei din antichitate s-au ridicat sau au căzut datorită rugăciunii sau lipsei de rugăciune. Un exemplu care iese în evidență este Ozia. El avea doar 16 ani când a devenit rege. Cum poate un adoleșcent să poarte responsabilitățile unui regat? El ar fi fost ultimul om ales pentru a fi răspunzător de economie, transporturi, construcții și bunăstarea în general a lui Iuda. Părea o sarcină imposibilă pentru o persoană atât de tânără.

Cu toate acestea, Ozia era înțelept. El a înțeles un mare adevăr care îi era de ajuns pentru a-l face un conducător de succes. El nu știa prea multe pentru un adoleșcent de vârsta lui, însa El îl cunoștea pe Cel care este sursa înțelepciunii și a tuturor cunoștințelor. Prin urmare el s-a încrezut în bunătatea și mila lui Dumnezeu. Biblia spune că “Ozia a căutat pe Dumnezeu în timpul vieții lui Zaharia, care îl învăța în frică de Domnul. Cât timp el l-a căutat pe Domnul, Dumnezeu i-a oferit biruință.” (2 Cronici 26:5). Biruința lui Ozia se găsea în smerenia sa. El știa că nu avea iscusința de a conduce poporul, dar mai știa că alături de Dumnezeu nimic nu este imposibil.

Totuși, ceva s-a întâmplat cu Ozia care experimenta biruință. Este vorba de un pericol subtil, dar extrem de periculos. Biblia ne descrie înfrângerea care a venit peste Ozia “dar când Ozia a devenit puternic, mândria l-a dus la cădere”. Atunci când Ozia era tânăr și nu știa mai nimic, el depindea întru-totul de Dumnezeu. Dar când a devenit puternic, el a considerat că nu mai are nevoie să se roage. El a crezut că știa să conducă regatul de unul singur și mândria sa l-a dus la înfrângere.

Experiența lui Ozia nu este una neobișnuită. Am descoperit că cele mai periculoase momente din viața mea au urmat biruințelor mele cele mai mari. Mulțumirea de sine vine și spune “Am totul sub control”. Adevărul este că de fapt nu am nimic sub control. Dumnezeu are totul sub control și este mai bine pentru mine să caut Fața Sa și direcția pe care El mi-o indică cu privire la tot ceea ce fac. Rugăciunea este expresia exterioară a unei inimi smerite. Rugăciunea spune “Doamne, am nevoie de Tine. Fără Tine nu pot face nimic.” Pe când o viață lipsită de rugăciune spune “Pot face totul prin puterea mea. Știu cum se face totul. Am fost de atâtea ori biruitor, pot face și singur ceea ce am de făcut.”

Deseori, atunci când suntem doar prunci în credință, avem un simț ascuțit al nevoii noastre de Dumnezeu. Depindem de El și El ne oferă biruința. Îl căutăm pe Dumnezeu în rugăciune. Inima noastră bate pentru Dumnezeu și îl dorește așa cum o căprioară dorește izvorul de apă. Suntem flămânzi, însetați să știm și să pășim în biruința Sa. Însă după o perioadă de biruință, începem să credem că ne putem trăi viața de credincioși prin puterea proprie. Odată ce această atitudine a pătruns în inima noastră, cu siguranță ne îndreptăm spre înfrângere –tocmai cum Ozia a fost înfrânt, așa vom fi și noi.

De aceea rugăciunea este atât de importantă pentru noi. Rugăciunea nu este doar o ceremonie religioasă pe care Dumnezeu așteaptă ca noi să o efectuăm. Rugăciunea este o inimă care strigă către Dumnezeu: “Am nevoie de Tine”. Rugăciunea presupune să pui de-oparte un timp pentru a fi în comuniune cu Dumnezeu, Creatorul și Susținătorul Universului. Este inima care caută o cunoaștere intimă a Răscumpărătorului nostru. Prin rugăciune îl cunoști pe Dumnezeu. Nu există nici o biruință în afară acestei cunoașteri. Eu sunt convins că “atât timp cât îl căutăm pe Domnul, Dumnezeu ne va da biruință”. I-a oferit biruința lui Ozia. A dat-o și Bisericii din Noul Testament. A dat biruință marilor bărbați și femei ai credinței de-a lungul secolelor. Și El ne-o va da și nouă. El nu s-a schimbat și căile sale au rămas aceleași.